Antrenament în Italia

Autor: Katona Alpár

Este 4 ianuarie iar dupa-masa zilei ma prinde pe un bus aglomerat cu copii in drum spre Italia. Este o tabara de ski organizata de scoala baietilor mei la care in sfarsit am reusit sa-mi fac si eu timp sa ma alatur.

Drumul e lung, de 18 ore. Ne duce spre Moena, o asezare cocheta din Dolomiti. In decursul anilor am fost de multe ori in Alpi dar niciodata cu autocarul, asa ca nu stiu la ce sa ma astept. Spre surprinderea mea drumul trece usor, totul e comod si reusesc sa ma odihnesc.

Vom petrece 5 zile la ski. Planul meu este sa ma antrenez pentru proiectul 10KVertical care urmeaza in primavara. Decid sa renunt la placerea de a schia in voie pe partii perfecte, consider ca antrenamentul este mai important pentru mine. Dar vreau totusi sa petrec si un pic de timp alaturi de baietii mei care deja din Cluj sunt peste mine “Tati, tati, vreau sa schiem impreuna si sa ne duci pe partiile negre!”. Le explic ca aici toate partiile sunt albe, si ca mai degraba sa se bucure ca au sansa sa schieze cu un instructor, acum fiind momentul sa-si perfectioneze technica, dar ii asigur ca-mi rezerv timp si pentru ei.

Planul meu este sa ma antrenez in zile alternate, urmand ca intre zilele dintre antrenamente sa schiez cu copiii. Astfel: luni antrenament, marti schi cu Hunor, miercuri antrenament, joi schi cu Zsolti, vineri jumatate de zi antrenament, apoi inchid a doua parte a zilei cu schi in familie, toti impreuna.

Studiind partiile, ma decid ca cel mai potrivit traseu este o partie albastra care porneste de la 1830 m altitudine si urca la 2200 m pe o distanta de aproximativ 2 km. Este o partie lata, cu o inclinatie care-mi permite sa ma deplasez in linie dreapta pe marginea ei. Partiile rosii sau negre ar fi prea abrupte si ar fi periculos sau chiar nepermis sa traversez in zig-zag pe ele in sus. Riscul este sa tai calea vreunui schior si sa produc un accident.

Vine si dimineata zilei de luni, si dupa un mic dejun copios, plin de optimism, decid sa duc cu mine la antrenament 2 Muesli Bar, 2 Day Up (mancare bazata pe pasta de fructe si ovaz ce am descoperit la Lidl) si 0.5l de apa chioara (vorba unui prieten).

Primele ture merg usor, ma bucur de vremea splendida si de peisajul extraordinar in care ma misc. Nu cunosc partia si nu am nicio idee clara despre viteza cu care pot sa ma misc constant: astfel nu-mi setez niciun target ci doar sa ma misc intreaga zi sus-jos pe partie. Stiu de la concursuri si alte ture de anduranta ca este important sa mananc si sa ma hidratez regulat, asadar decid ca la fiecare a doua tura sa consum alternat un Muesli cu DayUp. Dupa calculele mele teoretic sunt acoperit pentru 10 ture sus-jos.

Trec primele ture, si trece incet si moralul meu pozitiv: dupa a 4-a tura incep deja sa simt putina oboseala si incepe sa se si incalzeasca. Sunt +4 grade afara, iar eu ma misc pe o partie batuta de soare si fara nicio adiere de vant. Setat sa ma misc fara oprire pana la finalul zilei, nu dau curs gandurilor de abandon, si reusesc sa resist si catorva invitatii la bere sau cappuccino din partea unor parinti care ma cunosc si care ma intersecteaza pe partie din cand in cand. Imi si imaginez ce este in capul lor, probabil un fel de mirare cum cineva poate sa vina tocmai pana in Italia, sa se plimbe in sus pe partie in loc sa se bucure de schi si de partiile perfecte. Probabil se gandesc ca nu am toate tiglele pe cap, si posibil au dreptate pentru ca simt deja cum soarele arzator imi prajeste creierii. Dar asta e bine intr-un fel pentru ca amortesc, si prin amorteala aceasta reusesc sa evit si sa ignor orice gand normal care ma indeamna sa ma opresc.

La a 5-a tura in sus, deja am dubii daca voi reusi 10 ture, incep sa calculez distanta, viteza de miscare, cat timp imi ia o tura, cat timp mai am la dispozitie si asa mai departe. In arsita soarelui, cu procesorul supraincalzit, imi ia timp pana reusesc sa ma hotarasc asupra cifrelor, dar timp am fiindca nu am altceva de facut doar sa ma misc continuu intr-un ritm constant. Reusesc astfel sa calculez ca o tura pana sus imi ia aproximativ 45 de minute, 1-2 minute sa dau jos focile, 3-4 minute schiatul in jos, respectiv 3-4 minute sa le lipesc din nou si sa pornesc in sus.

Stiu sigur deja ca nu apuc sa fac zece ture dar ca sa ma motivez incep sa caut un alt target. Dupa cateva calcule, decid sa il setez pe 3000 m diferenta de nivel pozitiva. Daca dau doar 8 ture, adun doar 2960 m diferenta, la 9 ture as avea aproximativ 3330. Hotarasc astfel ca dupa 6 ture sa scurtez urcarile si sa cobor de la un punct intermediar.

Astfel reusesc sa mai sparg un pic monotonia, prin micsorarea timpilor de schimb intre tura si totodata sa am 9 urcari rotunde (6 lungi pana in varf si 3 scurte la punct intermediar) ca sa evit sa fac 8 ture si jumate. Privind obiectivul, se poate spune ca e totuna, ca oricum distanta de 3000 m pe verticala trebuie parcursa, dar cumva in capul meu am nevoie sa stiu ca am ture rotunde si complete.

Trece timpul, si de la atatea calcule si ganduri reusesc sa trec peste momente de apatie totala. Mai spre dupa-masa intra un pic de umbra si scade temperatura. Incepe sa traga motorul mai bine! Sunt pe a 8-a urcare si este tarziu. Partia se inchide la 16:30 si nu stiu daca mai apuc sa fac si a 9-a bucla. Decid astfel sa cresc cadenta, trag si gafai istovit dar reusesc sa ajung in timp util la finalul buclei 8.

E tarziu, scaunul s-a inchis dar mai sunt oameni pe partie si mai am 20 de minute pana la inchiderea ei. Evit orice gand si cu miscari mecanice pun focile pe schiuri si pornesc in sus intr-un ritm alert. E placut acum la umbra totala, temperatura e scazuta ma simt bine si imi place sentimentul de singuratate pe partia goala. Mai coboara din cand in cand un schior, este ultima tura si se bucura si ei de partia libera.

Pe la jumatatea traseului vad un snowmobil cu girofarul pornit, este rangerul de partie care coboara in jos dupa ultimul schior, inchizand partia. Vad, cum ma tinteste si oprindu-se in dreptul meu ma intreaba ceva pe italiana. Nu inteleg ce zice dar inteleg perfect ce vrea. Iar eu, intr-o italiana de televizor, cu tonul jovial si un zambet larg, il rog sa ma lase sa termin tura; “Dieci minuti prego!” si ii arat pe mana indicatorul de diferenta verticala la 2950 m. Zambeste si da din cap aprobator “OK. Vaia! Vaia!” gesticuland larg din maini. Pornesc in sus fericit ca mi-a permis sa continui, si simt o bucurie enorma ca reusesc sa ating targetul de 3000 m diferenta de nivel. Ar fi fost sfarsitul sfarsiturilor daca nu mai reuseam acei 50 m vertical, dar mintea noastra functioneaza in mod misterios si cateodata cele mai nesemnificative si triviale lucruri par a fi cele mai importante in viata.

Ceasul semnalizeaza 3000 m inainte sa termin ultima bucla, dar mai trag un pic de mine si urc pana la capatul buclei. Termin tura in forta si implinit, o tai in jos repede pe partia goala si inghetata, reusind sa inchid ziua cu 38,65 km parcursi cu 3062 m diferenta de nivel si un moving time de 6 ore si 22 de minute.

Urmeaza o zi de “pauza”, cand schiez cu grupa de avansati unde este si Hunor. Au varste intre 12-15 ani dar schiaza foarte atat de bine incat abia nici eu nu ma pot tine dupa ei. Dupa ziua de ieri ma ard muschii dandu-ne jos pe partii rosii si negre, cu viteze halucinante. Trebuie din cand in cand sa ma opresc si sa permit picioarelor sa-si revina. Mi-e frica de o accidentare si in plus pentru mine este zi de pauza, stiu ca maine trebuie sa dau la deal din nou toata ziua.

Tragand concluzii dupa primul antrenament, decid sa fiu mai atent la nutritie si sa completez “meniul” cu un sandwich, un gel si cateva gummy bears energizante. Astfel incep cel de-al doilea antrenament, exact la aceeasi ora: 9 dimineata, destul de fresh si nerabdator.

Incep in forta, ma simt bine, in racoarea diminetii urc energic si incantat de senzatia de forta pe care o simt. Daca in primul antrenament am mers 43-45 minute pe urcare, acum fac prima urcare in 37 minute, semn ca sunt odihnit si aclimatizat. A contat mult prima zi de antrenament la altitudinea aceasta, urmata de 2 nopti de odihna; sau poate inca sunt supra-turat de la energia celor 4 shoturi de Unicum si hidratarea buna cu bere de aseara. Dar nu e supra-turatie, fiindca reusesc sa tin motivatia sus si ritmul constant, mancand ceva dupa fiecare bucla. Astfel progresez cu antrenamentul mult mai bine decatin prima zi, si reusesc sa termin acelasi program (adica 6 urcari lungi si 3 mai scurte, acumuland 38,65 km cu 3062 m diferenta de nivel), intr-un interval de 5 ore si 53 de minute, inchizand ziua cu moralul sus cu multa energie ramasa in bagaj.

Uitandu-ma inapoi si analizand cele doua zile, secretul a constat in faptul ca in timpul celui de-al doilea antrenament am mancat mai des (la fiecare bucla mancam ceva), am fost deja aclimatizat pentru altitudinea de 2000-2200 m si in plus au fost 2-3 grade mai putin decat in prima zi. Acesti factori, dar in special cel de nutritie, mi-a permis sa scad cu 30 de minute timpul petrecut pe skiuri, timp pe care l-am folosit pentru o pauza de amiaza cand am mancat un sandwich si am baut un cappuccino bun.

A patra zi e din nou zi de “pauza” pe care o petrec alaturi de fiul meu mai mic, Zsolti. Schiem impreuna cu grupul lui o perioada apoi ne desprindem de grup ramanind doar noi doi la distractie. Timpul trece usor, ne luam la concurs unde ies invins J si astfel pierd pariul in care eu datorez o ciocolata calda si el o bere. Eh, asta e, ma conformez; ciocolata calda e buna si rupe zambetul si fericirea amandurora.

La finalul zilei simt deja oboseala. Si seara sunt muncit, cele patru zile de miscare la munte isi pun amprenta pe corpul meu obisnuit in ultima vreme cu aerul conditionat si scaunul de birou.

Planuind ultima zi, nu am niciun chef de antrenament si ma culc fara sa am o decizie daca merg la antrenament sau voi profita de schi de partie. Dimineata ma trezesc la fel, indecis, si cautand parca orice motiv sa scap; dar cunosc deja bine acest joc si intr-un moment de neatentie imi pacalesc corpul sa imbrace echipamentul de tura si sa iasa afara pe usa.

In autobuzul spre partie am din nou un moment de slabiciune, dar nu mai pot face cale intoarsa, asa ca ma trezesc din nou la ora 9 la baza partiei albastre. Fara sa gandesc prea mult, pun schiurile in picioare, s, imi reglez casca si pornesc in sus, putin indecis. E prima tura si in ciuda apatiei am un pas alert care, spre surprinderea mea, imi trezeste bucurie si incredere ca poate reusesc si azi un antrenament bun.

Dupa ce ma incalzesc un pic si intru in ritm, simt cum vine peste mine un val de putere; pieptul mi se dilata si ma umplu de aer. Cu sangele oxigenat pistoanele functioneaza la parametri optimi si reusesc sa cresc viteza, pe unele locuri chiar alergand in sus. Evit sa ma uit la ceas, dar simt explozia din mine si faptul ca ma misc bine in sus. Imi place starea asta, miscarile fluide si controlate care ma propulseaza in sus. Imi dau incredere de sine si ma motiveaza sa trag si mai tare. Trec repede peste cele doua urcari mai accentuate de pe traseu si intru pe ultima portiune mai lina care duce spre varf; ma simt in forta si incep sa alerg din nou. Schiurile aluneca bine in sus, si tot corpul meu se misca sincronizat; fiecare miscare a bratelor completeaza miscarea picoarelor, capul este sus si privirea tintita inainte, pieptul in fata sustine o respiratie fluida, apasata dar controlata.

Ajung sus intr-un pas alergat dar fara urma de slabiciune in muschi sau epuizare in corp. Opresc ceasul la 33 de minute si nu imi vine sa cred ce diferenta am fata de prima zi cand am urcat acelasi traseu in 45 de minute. Scot focile repede, le impachetez la piept, blochez legaturile si claparii, si o tau in jos cu viteza, anticipand deja cu sete urmatoare bucla in sus. Bine incalzit si motivat de reusita mea din prima tura ma misc repede, montez focile si pornesc energic in sus. Nu mai este nicio urma de indoiala in mine, si niciun gand nu ma mai trage in jos! Totul este focusat pe prezentul moment. Ma misc alert, unde e posibil alerg, tin sufleul si cadenta la o limita superioara dar nu fortata. Ideea e sa fiu in control, sa fiu incordat dar fluid si sa ajung la forta maxima fara sa-mi gonesc corpul in epuizare. Din nou aleg sa ignor ceasul si folosesc atentia totala sa-mi ascult corpul si sa vizualizez miscarile lui. Progresez repede, fara oboseala sau ezitare, iar ultima portiune de pe bucla ma prinde din nou in alergare. Ajung cu un sufleu ritmat la finis, expir, imi relaxez corpul si opresc ceasul la 31 de minute.

Termin si a doua bucla plin de energie si entuziasmat ca am reusit sa mai reduc timpul cu 2 minute. Sunt convins ca prin explozie maxima reuseam sa intru si sub pragul de 29-30 minute, dar merg cu o viteza pe care consider ca o pot sustine pentru inca cateva ture. Stiu ca nu pot sustine 31-32 de minute pana la final de zi, dar decid sa schimb tactica si sa tin acest ritm, dar numai pana la amiaza. Imi setez astfel un target de distanta mai mic (2000 m diferenta de nivel) dar pe care doresc sa-l ating intr-o viteza mai mare si mai sustinuta.

Planul reuseste, termin in 3 ore si 40 de minute 4 ture lungi si 2 scurte, insumand 25,68 km si 2058 m diferenta de nivel. Ora 13 ma prinde deja la o ciorba si o bere, dupa care ma intalnesc cu ai mei sa inchidem ziua schiind impreuna, in familie.

Inchei asftel o saptamana frumoasa, neplanuita in avans si facuta asa doar dupa un pic de “feeling”, practic 5 zile de cantonament, in cadrul caruia acumulez 3 zile de antrenament intens cu 103 km distanta si 8200 m diferenta de nivel pozitiva; impletite cu 2 zile de ski de partie cu copii si familia.

Alte postări din categorie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *